45. Legile Belagine
Deschide-ţi inima şi hai să ne întoarcem în zilele Marelui Zamolxe. Vino să păşeşti cu gândul în răcoarea Peşterii Ialomiţei lângă izvorul de Apă Vie, să priveşti deodată cu Sfinxul Bucegilor sau să priveşti cerul înstelat stând culcat pe pământul sacru al Sarmisegetuzei Regia.
Nu trebuie să te grăbeşti sau să te superi. Rămâi în liniştea inimii tale şi lasă cugetările acestea să lucreze pentru tine. Ele conectează la simplitate şi poate de aceea este benefic să ne mai întoarcem din când în când către ele… Unele exprimă adevăruri pe care chiar dacă le-ai citit sau nu le-ai citit undeva, simţi că le ştii, că sunt parte din ADN-ul cu care ai venit pe pământul românesc.
Simte-te acolo având lângă tine Marele Spirit şi din acest punct să pornim în propria devenire printre Legile cele Frumoase (Belagine), către Focul cel Viu şi Veşnic. Citeşte, şi, din timp în timp opreşte-te şi cugetă dacă asta simţi!
Să pornim.
Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi Nimicul sunt suflarea Sa, Golul şi Plinul sunt mâinile Sale, Mişcarea şi Nemişcarea sunt picioarele Sale, Nicăieri şi Peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este Lumina. Nimic nu este făptuit fără de Lumină şi tot ce vine din Lumină este viaţă şi ia făptură.
Precum fulgerul aduce lumina, şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă, aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se înfăptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus, ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte, ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ, ca şi pământul cel neted.
Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu răzbate, iar prea multă apă îi stinge suflarea.
Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
Puterea omului începe cu vorba nerostită, este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrană, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
Privește râul și ia aminte la învățătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar crește tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare și lucrurile așa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este și gândul cel bun și drept rânduit, el își face loc printre pietre și stânci, nu ține seamă de nimic, își urmează drumul și nimic nu-i stă în cale. Apa cu apă se adună, și împreună puterea este și mai mare.
Ia seamă de taina aceasta și nu o uita: acel firicel de apă știe unde va ajunge, căci una este cu pământul și toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârșit. Astfel să iei seamă la gândul tău unde trebuie să ajungă și vei vedea că nimic nu poate opri drumul său. Să-ți fie gândul limpede până la sfârșit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mișcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ și munte cu munte.
Ia seamă la gândul cel rău, ferește-te de el că de fulger; lasă-l să se ducă precum a venit, căci te îndeamnă la lucruri nefirești. Ferește-te de vorbele deşarte și de neadevăr; sunt că pulberea câmpului ce-ți acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea și sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înșelăciune, hoție și vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rușinea, neputința, sărăcia, boala, amărăciunea și moartea.
Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor, sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea? Duce un om mai mult decât boul? E mai bogat vreunul ca pământul? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaşterea dacă ea nu este lămurită de vreme.
Fierul roşit a fost rece şi se va răci iarăşi, vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ, pămâmtul ce a fost sterp, acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângerea de averi, la mărirea puterii şi la a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte, ea te va coborî mai jos de dobitoace, ea te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înţeleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seamă ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi poate potoli necazul, îţi poate răcori inima, dar nu te vindecă pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
Nu-ţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, iar după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururea şi aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, iar asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.
Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi; cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.
Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilat. Ia seama la taina aceasta.
Nu grăbi nicio lucrare, căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este reu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia, şi cum creşte roata, aşa creşte şi spiţa.
Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seamă ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lângă dobitoace. Īnţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare, căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa, trufia întotdeauna aduce suferinţa.
Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău precum tulburarea aceea.
Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău şi cum sămânţa nu se poate fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată prinpământul tare.
Īn vremea lucrului tău înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede înainte de a fi terminată.
Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una, nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ, şi înşelator, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, de acoloîşi trage grabnica avuţie.
Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care vede prin ochii tăi.
Unde este tăria omului, acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce îl ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seamă de toate acestea.
Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.
Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă, iar tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine puţin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor; ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.
Mulţumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.
Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seamă că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău? Aşa este şi cu omul; de vei crea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine?
Doar cel înţelepţit poate vedea limpezicimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel înţelepţit a fost odată la fel ca şi cel tulburat, iar roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit înăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.
Este o floare mai frumoasă ca cealaltă? Este un izvor mai limpede decât altul? Este un fir de iarbă mai presus de un altul? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mâna stângă mai bună ca dreapta? Altfel vede ochiul stâng de cel drept? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost îşi au rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeşi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte, iar bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi tevei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmaşilor tăi.
Īntotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie, căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea, iar toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată înţelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.
Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vene, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată la lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul ce se vede…
Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gest plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, şi unde este râs pândeşte şi bocetul.
Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele în minte, ziua să le porţi mereu cu tine, seara să le ai cu tine în somn, iar astfel, supărearea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.
Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia, iar ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Viu şi Veşnic, iar prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogăţie, rodnica şi trainica lucrare.